O cursă scurtă, o studentă franțuzoaică și o lecție neașteptată despre faptele bune fără așteptări.
În viața unui șofer de Bolt, fiecare zi aduce povești noi, unele amuzante, altele absurde, dar toate demne de spus mai departe. Când crezi că nimic nu te mai poate surprinde, o cheie rătăcită și un zâmbet stingher reușesc să-ți schimbe perspectiva asupra recunoștinței.
“Astăzi, în aventurile mele de șofer de Bolt, am avut parte de o experiență demnă de un film cu accente de comedie… franțuzească.
Duc o domnișoară, cursă scurtă, 5 km – 16,10 lei. Bun, trecem peste, mai iau alți clienți, inclusiv unul până la 20 km pe 40 lei (Bolt, logica ta mă depășește).
Ajung acasă (undeva la 10 km de oraș) și ghiciți ce găsesc pe banchetă? O cheie de apartament. Sherlock-ul din mine intră în acțiune: „Cine a pierdut cheia?” Sun pe toți pasagerii, până dau de păgubita – domnișoara de 16,10 lei, studentă, franțuzoaică.
Problema? Ea vorbește franceză, eu NU. Ne înțelegem în engleză… sau o variantă experimentală a ei. Convingem cuvintele să coopereze și stabilim să ne vedem fix unde am preluat-o la vreo 15 km de mine.
Ne întâlnim, îi înmânez cheia, zâmbesc mulțumit că am făcut o faptă bună, dau să plec, dar ea, cu un zâmbet în stil “je ne sais quoi”, zice:
„Îmi pare rău, dar nu am nimic pentru tine.” (arătând spre poșetă, ca și cum poșeta era banca centrală și ea tocmai declarase falimentul).
M-am blocat o secundă, dar i-am răspuns calm:
„Îmi pare rău și mie, dar nici nu voiam nimic.”
Pentru unii, e doar o cursă în plus. Pentru alții, e o lecție despre fapte bune făcute fără așteptări și despre cum recunoștința nu costă nimic…
D.M
