În pragul uneia dintre cele mai importante sărbători creștine, Paștele, un demers firesc – acela de a spune o poveste despre tradiție, despre meșteșug și despre credință – s-a lovit de un zid neașteptat: refuzul.
Intenția era simplă și, am spune, profund ancorată în spiritul sărbătorii: realizarea unei știri despre un atelier de lumânări în stil vechi, organizat în incinta mănăstirii Hodoş -Bodrog. Un subiect care aduce în lumină tradiția, rădăcina și autenticitatea – exact valorile pe care Biserica ar trebui să le cultive și să le apropie de oameni.
Cu toate acestea, deși în mod obișnuit astfel de inițiative nu necesită aprobări speciale, ni s-a transmis că e nevoie de acordul Arhiepiscopului de Arad. După câteva zile…Răspunsul? Un refuz.
Un refuz care ridică semne de întrebare. Când promovarea unei tradiții devine indezirabilă, când o poveste despre lumânări făcute ca odinioară nu își mai găsește locul în curtea unei mănăstiri, ne putem întreba: pentru cine mai este, de fapt, Biserica?. Sau ce anume nu poate fi făcut public din confecţionarea unor lumânări din ceară reciclată?
În loc să fie un spațiu deschis, viu, conectat la comunitate, pare că asistăm tot mai des la o instituție închisă, rigidă, în care deciziile se iau într-un cerc restrâns, departe de nevoile și de dorințele enoriașilor. O „castă” care decide ce se vede, ce se spune și, mai ales, ce NU se spune.
Dacă o simplă știre despre un atelier tradițional ajunge să fie considerată o problemă, atunci problema nu este știrea. Problema este ruptura tot mai evidentă dintre Biserică și oameni.
Paștele ar trebui să fie despre lumină, despre apropiere, despre comunitate. Dar ce facem când chiar lumina – simbolizată aici de o lumânare – nu mai are voie să fie arătată?
Poate că nu presa trebuie să-și pună întrebări. Poate că răspunsurile ar trebui să vină din interiorul unei instituții care pare, pe zi ce trece, tot mai departe de cei pe care ar trebui să-i slujească.
Foto AI
