O mamă, soție, soră, sau fică, descoperă o tumoare mamară. E speriată, are nevoie de un răspuns rapid. Medicul îi eliberează un bilet de trimitere pentru o mamografie de urgență , iar speranța că statul, pentru care plătește contribuții lunare, o va ajuta, o împinge să respire adânc și să își facă curaj.
La telefon sau la ghișeu, află însă vestea „bună”: poate beneficia de investigație gratuită peste… două-trei luni, dacă vor fi fonduri. „Stați liniștită, e un loc în sistem! Doar că nu e pentru dumneavoastră, ci pentru cei care pot aștepta.” Dar cancerul, din păcate, nu ține cont de calendarele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.
Dacă dorește să rezolve problema în două trei zile , statul îi oferă o „soluție” de urgență: să scoată 350 de lei din buzunar. Practic, sistemul îi spune: „Viața ta e prioritară doar dacă o poți plăti!” Contribuțiile lunare? Să fim serioși, acelea sunt pentru altceva. Poate pentru spitale neterminate, poate pentru funcționari bine plătiți sau pentru hârtii inutile.
Pentru pacient, timpul este inamicul cel mai de temut. În două-trei luni, tumoarea poate deveni inoperabilă. Viața sa atârnă de un fir de păr. Dacă nu are banii necesari pentru investigație, cine îi garantează că va mai apuca rândul oferit cu generozitate de sistem?
Ministerul Sănătății își asumă rolul unui dealer de iluzii, promițând drepturi care devin accesibile doar pe hârtie. Un sistem care ar trebui să salveze vieți a devenit un paznic al disperării, trimițând pacienții în brațele clinicilor private sau, mai grav, condamnându-i la așteptare și suferință, sau la moarte.
Ironia e că, în România, statul transformă prevenția într-un joc de noroc. Iar pacienții sunt lăsați să-și joace șansele la ruleta birocratică, în timp ce tumoarea crește și timpul se scurge inexorabil.
Poate că, peste două-trei luni, când îi vine rândul la mamografie, va fi prea târziu. Dar nu-i nimic: pentru statul român, un pacient în minus e o grijă în minus.
Și din păcate nu este o poveste! Se întâmplă în Arad…….
D.M.
