În cursul zilei de vineri, Președintele Klaus Iohannis a semnat un val impresionant de decrete pentru avansarea sau acordarea de grade înalte în armată, poliție, penitenciare și servicii speciale. La finalul zilei, lista număra 106 noi generali, chestori sau contra amirali, demonstrând încă o dată că România continuă să fie „pe picior mare” când vine vorba de ierarhii militare. Dacă ar fi să ne luăm doar după numărul de generali, am putea spune că avem o superputere militară.

Dar realitatea este mai puțin eroică. În timp ce armata noastră abia adună suficiente resurse pentru echipamente și exerciții, avansările la gradul de general sau echivalent curg în valuri, aproape cu aceeași frecvență ca și ploile din noiembrie. La nivelul NATO, România este un caz unic. Avem un număr de generali care rivalizează cu țări mult mai mari, deși dimensiunile efectivelor noastre militare sunt, să fim sinceri, modeste.

În Statele Unite, de exemplu, armata include aproximativ 1,4 milioane de soldați activi și doar aproximativ 650 de generali și amirali. În Franța, cu o armată de aproape 210.000 de soldați, există aproximativ 300 de generali. România? Cu o armată de doar 70.000 de soldați activi, cu aproximație, avem sute de generali activi, în rezervă sau în retragere, avansați postum pentru serviciile aduse „pe fronturile administrației”.

Ironia situației nu poate fi ignorată. Dacă ar fi să luăm fiecare general și să-l alocăm unui pluton, probabil că fiecare pluton ar avea propriul său comandant cu patru stele. Dacă ar fi să mergem mai departe și să formăm o paradă a generalilor, am putea organiza un marș spectaculos, iar soldații rămași ar putea face cu greu față să țină pasul cu superiorii lor.

Explicația? Poate că e vorba de o tradiție a recunoștinței instituționale sau de dorința de a răsplăti loialitatea. Poate că avansările sunt văzute ca o formă de motivație, un simbol al respectului pentru carierele lungi. Dar, în timp ce avansăm în grade, ne întrebăm câți dintre acești generali sunt esențiali pentru strategia noastră de apărare?

În alte țări NATO, gradul de general vine cu responsabilități extraordinare și un statut obținut greu, în timp ce în România pare să devină un premiu pentru senioritate sau, în unele cazuri, pentru merite mai greu de definit.

În final, România ar trebui să-și ajusteze prioritățile. În loc să construim armate de generali, poate că ar fi mai bine să ne concentrăm pe construirea unei armate moderne, bine echipate și eficiente. Până atunci, ne rămâne să admirăm stelele, fie ele de pe uniformele generalilor, fie de pe cerul unei țări care pare să-și recompenseze mai degrabă trecutul decât viitorul.

D.M.